Cel mai ciudat lucru despre a nu folosi un stop loss nu este ignoranța. Este emoția.
Am văzut graficul. Știam unde ar trebui să ies. Pur și simplu nu am vrut să accept asta.
La început, mi-am spus că sunt răbdător. Că piața avea nevoie doar de timp. Prețul a scăzut, apoi a scăzut din nou, și m-am uitat la ecran ca și cum mi-ar datora ceva. Închiderea tranzacției părea mai grea decât pierderea în sine. Odată ce ieși, pierderea devine reală. Atâta timp cât rămâi, există încă o poveste pe care ți-o poți spune.
Uneori a funcționat. A avut loc o revenire. M-am simțit deștept, aproape mândru de „mâinile mele puternice”. Acea senzație a rămas mai mult decât ar fi trebuit. M-a instruit în tăcere să ignor riscul. Am început să cred că fiecare lumânare roșie era temporară, că fiecare scădere era doar zgomot. Această credință a costat mai mult decât orice tranzacție proastă.
Au fost nopți în care am verificat graficul pe jumătate adormit, cu inima bătându-mi, făcând calcule pe care nu voiam să le termin. Îmi amintesc că m-am gândit, dacă revine la intrare, voi închide. Rareori se întâmpla. Când nu se întâmpla, mi-am redus așteptările. Apoi le-am redus din nou.
Neutilizarea unui stop loss nu a fost despre strategie. A fost despre ego, frică și speranță amestecându-se într-un ceva periculos. Nu voiam să greșesc. Nu voiam să mă simt mic. În timp, piața nu a contestat. Aștepta doar.
În cele din urmă, am înțeles ceva în tăcere: pierderile dor o dată. Evitarea lor doare încet, din nou și din nou.