Tocmai am verificat secțiunea Alpha din aplicația Binance și am observat că în zona de discuții oamenii se ceartă pe tema distribuirii și a judecății, iar emoțiile au deviat rapid subiectul. Prima mea reacție nu a fost să aleg o parte, ci să schimb perspectiva într-una mai practică: dacă sistemul permite provocări, care este costul acestor provocări, cât durează procesul, seamănă oare cu realitatea în care trebuie să urmărești o factură, trebuie să păstrezi dovezi, să suporti costurile de timp și să accepți riscul de a greși. Provocările fără costuri vor deveni un buton de zgomot, provocările cu costuri prea mari vor deveni un buton de expunere, iar mecanismele cu adevărat utilizabile se blochează adesea între cele două.
Ceea ce înțeleg prin "a fi utilizabil" nu este un substantiv scris în reguli, ci este capacitatea de a lăsa o urmă verificabilă în cadrul închiderii de conturi. Provocarea de a avea sau nu un depozit, ce consecințe există în caz de pierdere, cum se compensează în caz de câștig, dacă rezultatul poate fi clarificat pe lanț – toate acestea nu sunt probleme morale, ci probleme de inginerie. Semnificația depozitului este de a transforma o afirmație de neacceptare într-o chestiune care necesită responsabilitate, filtrând o parte din atacurile pur emoționale. Dar depozitul are și un aspect negativ; odată ce pragul devine prea ridicat pentru participanții cu sume mici, dreptul de a provoca se va concentra natural, iar controversele nu vor fi rezolvate, ci vor fi monopolizate de câțiva. Voi accepta mai întâi o premisă inconfortabilă: orice mecanism de provocare va tinde să favorizeze partea cu mai multe resurse financiare, și apoi voi analiza dacă are capacitatea de a compensa și sancționa pentru a readuce această tendință în limite acceptabile.
Mai problematic decât depozitul este timpul. Multe mecanisme sunt scrise cu meticulozitate, dar dacă procesul se prelungește, sistemul va fi tras în incertitudine. Închiderea de conturi se concentrează pe posibilitatea de a fi lichidat; dacă provocarea îngheață rezultatul pe termen lung, participanții vor vota cu picioarele, iar rezultatul nu va fi mai echitabil, ci mai greu de încheiat. Așadar, voi trata durata de procesare ca un indicator strict: cât timp durează în medie de la inițierea provocării până la obținerea rezultatelor, și dacă întâmpinăm controverse complexe, dacă nu cumva se va prelungi la nesfârșit. Mecanismele care durează prea mult, din punct de vedere perceput, sunt echivalente cu a nu exista, deoarece erorile sunt amplificate în așteptare, iar costurile vor fi transferate tuturor participanților normali.
Unii ar putea spune că puțin mai mult timp pentru a obține corectitudine merită, dar eu nu prea cred în astfel de vorbe goale. Prefer să descompun corectitudinea în pași verificabili: care este pragul pentru a declanșa o provocare, la ce nivel trebuie să fie dovezile, dacă dovezile pot fi susținute de evenimente pe lanț, înregistrări de semnături sau trasee de fonduri ce pot fi urmărite, și dacă baza de judecată poate fi revizuită de o terță parte. Voi fi deosebit de atent la acele etape care pot fi explicate doar intern, deoarece, odată ce judecata de bază nu poate fi verificată extern, controversele vor reveni la cine țipă mai tare, și astfel ne vom întoarce la piața emoțională. În schimb, atâta timp cât dovezile sunt în principal bazate pe înregistrări verificabile, limitele controversei pot fi trasate; oamenii se pot certa, dar cel puțin nu vor ajunge la o concluzie contradictorie cu fluxul de fonduri.
Voi analiza și dacă sancția este simetrică. Întrebarea dacă există un cost pentru pierdere pare simplă, dar adevărata dificultate constă în a determina cine suportă costul. Penalizarea doar a provocatorului va descuraja întrebările legitime, iar penalizarea doar a provocatului va încuraja abuzurile de provocare pentru șantaj. O structură mai utilă este adesea aceea de a lega costul de cine a creat etapele inaccesibile pentru verificare; dacă acțiunile unei părți duc la pierderi de înregistrări cheie sau informații ce nu pot fi verificate, atunci aceasta ar trebui să suporte cerințe de garanție mai mari sau sancțiuni mai severe; dacă provocatorul nu poate prezenta dovezi conforme cu faptele de pe lanț, ar trebui, de asemenea, să plătească un cost clar. Doar așa controversele se vor restrânge, fără a deveni un război infinit de insulte.
În cele din urmă, mă interesează mecanismul provocărilor nu pentru că îmi place să privesc spectacolul, ci pentru că acesta determină dacă sistemul se va auto-repara atunci când întâlnește zgomot și fraudă. Atunci când entuziasmul este mare, fiecare proiect poate să vorbească foarte convingător, dar provocarea este atunci când judecata este contestată, când cineva testează slăbiciunile regulilor: poate mecanismul să folosească costuri și timp pentru a readuce problema înapoi? Voi monitoriza pragul provocărilor și timpul de procesare, și voi trata fiecare controversă ca pe un test public de stres, comparând cu înregistrările de pe lanț, traseele financiare și rezultatele finale pentru a vedea dacă poate repara închiderea de conturi. Nu mă voi grăbi să ofer o concluzie, dar voi urma această ordine de validare.
