Cuvântul care mă neliniștește cel mai mult în white paper-ul Midnight este „privatitate rațională” (Rational Privacy).
La pagina 99, ei adaugă cu aplomb un cătuș numit „rațional” la cele două cuvinte „privatitate”.
Aceasta este, de fapt, o sugestie extrem de rece: în lumea cibernetică a Midnight, privatitatea ta nu mai este un drept natural inviolabil, ci un „resursă” care poate fi calculată, negociată, cântărită pe o balanță.
Când privatitatea devine „rațională”, ea înseamnă „negociabilă”.
Pagina 101 a white paper-ului menționează „designul conformității”, care, în esență, lasă o ușă secretă spre biroul de reglementare pe zidul din spate al fortăreței digitale.
Ei numesc asta „divulgare selectivă”.
Dar problema este că, atunci când opțiunile de divulgare sunt presetate în codul de bază, ceea ce numești „alegere autonomă” este, de fapt, o expresie a voinței libere sau o luptă în colapsul unui scenariu prestabilit?
Asta îmi amintește de acele vechi acvarii transparente.
Crezi că te ascunzi în spatele ierbii de apă, dar din perspectiva observatorului divin, fiecare respirație a ta, fiecare mișcare a cozii, este doar un set de date criptate.
Atâta timp cât declanșezi acea linie roșie numită „irezonabilitate”, acel strat de rușine se va evapora instantaneu sub îndrumarea algoritmului.
Mai absurd este că această raționalitate se reflectă și în pragul său de acces.
„Babel Station”, menționată în white paper, pare să permită și călătorilor săraci cu monedă fiat sau alte token-uri de lanț să „urce în tren”.
Dar, în esență, aceasta este o reînviorare a unui sistem de agenție digitală.
Cei care nu au NIGHT trebuie să atingă privatitatea prin degetele „plătitorilor”.
În această uriașă mașină de precizie Midnight, utilizatorii sunt împărțiți în două clase:
O clasă este formată din „rentierii” care dețin „generatorul (NIGHT)”, care prin cod au blocat dreptul de producție a privatității;
O altă clasă este formată din chiriașii care depind de „stația de transfer (Babel Station)”, care, asemenea crabiului de plajă, închiriază puterea de calcul suplimentară a altora pentru a-și masca propriile mișcări.
Așa-numitul „distribuit” devine aici un sistem extrem de eficient de „porți digitale”.
În cele din urmă, ceea ce căutăm este cu adevărat o invizibilitate autentică sau suntem doar prizonieri conformi într-o închisoare panoramică cu supresor de zgomot, simțindu-ne bine cu situația noastră?