“Le spuneau sărăntoc… fără să știe că îngrijea gratuit.”
Am ajuns pedalând bicicleta mea veche până la cabinetul comunitar. Aveam geanta medicală atârnată de ghidon și o cămașă albă —care nu mai era albă— pătată de uleiul lanțului.
Aproape că am trecut de intrare, am auzit murmurul:
“Este el doctorul? Pare un cerșetor.”
“Ce rușine, eu nu mă las îngrijit de cineva așa.”
Am respirat adânc. Sala de așteptare era plină: mame cu copii, bătrâni cu tuse, tineri răniți la muncă. Toți mă priveau cu neîncredere.
Atunci s-a ridicat o doamnă impecabilă, unghii manichiurate și păr perfect:
“Dumneavoastră sunteți medicul? Așa nu cred că voi lăsa să îngrijească copilul meu.”
Înainte să pot răspunde, o voce puternică a rupt murmurul. Era doamna Mercedes, optzeci de ani și un baston de lemn:
“Încetați cu toții! Știți de ce vine cu bicicleta? Pentru că și-a vândut mașina pentru a cumpăra medicamente pe care le dă gratuit. Știți de ce hainele lui sunt uzate? Pentru că nu încasează niciun leu de șase luni… și totuși a rămas când ceilalți medici au plecat!”
Silence a cântărit în aer.
Doamna și-a coborât privirea.
Un tânăr cu brațul bandajat s-a apropiat:
“Îmi pare rău, doctor… mă puteți îngriji? Nu am bani să plătesc spitalul.”
“Desigur. Intră.”
În acea zi am îngrijit optsprezece persoane. Ultima a fost doamna cu unghiile manichiurate: a intrat cu capul plecat și a cerut scuze de trei ori.
La apus, am găsit un plic pe biroul meu: bancnote mototolite și o notă:
“Din partea tuturor. Pentru a-ți cumpăra o cămașă nouă. Iartă-ne, doctor.”
Nu am cumpărat cămașa. Am cumpărat insulină pentru don Julio, bătrânul diabetic care trăia singur la marginea satului.
A doua zi m-am întors la fel: cu aceeași bicicletă, cu aceeași haine.
Dar de data aceasta, când am deschis ușa, toți s-au ridicat în picioare… și au aplaudat.
✨ Morala: Nu judeca niciodată după aparențe. Există oameni care, cu puținul pe care-l au, fac mult mai mult decât cei care au totul.