Ziua în care am văzut-o plângând pe mama mea pentru că nu avea bani nici măcar să cumpere pâine… am înțeles că, dacă vreau o viață diferită, va trebui să mă străduiesc să o fac realitate.
Numele meu este Amancio Ortega și m-am născut într-un colț umil din Buscudongo de Arbas, León, Spania. Tatăl meu lucra pe calea ferată, mama mea curăța case. În copilăria mea, tăcerile erau din abundență… și lipsea tot ce era altceva.
Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri: într-o după-amiază ea a mers la magazin să ceară mâncare pe datorie. Proprietara, cu o răceală, a spus că nu mai este posibil. Că datoram prea mult. Ne-am întors acasă fără să spunem un cuvânt, dar lacrimile ei au spus totul. Aveam abia douăsprezece ani și în acea zi am jurat că sărăcia nu va fi condamnarea mea.
Am părăsit școala. Am început ca distribuitor într-o cămiserie. Sarcina mea era simplă, dar ochii mei învățau mai mult decât părea: cum coseau, cum serveau, cum vindeau. În fiecare seară ajungeam acasă cu degetele marcate de fir și mintea plină de planuri.
Cu timpul, am îndrăznit să confectionez halate de baie împreună cu soția mea. Mergeam din ușă în ușă, oferind puținul pe care îl aveam. Fără local, fără marcă, fără bani. Doar determinare.
Am îndurat frigul pentru a nu cheltui pe încălzire. Într-un Crăciun, mi-au furat toată marfa. Am vrut să renunț… dar nu am făcut-o.
În 1975 am deschis un mic magazin în La Coruña. Nu mi-am imaginat ce va urma. Acolo s-a născut Zara. Am pariat pe ceva ce părea o nebunie: haine frumoase, de calitate, la prețuri pe care oamenii să le poată plăti.
Astăzi această idee călătorește în peste 90 de țări. Și deși lumea mă numește antreprenor, eu rămân acel băiat care a văzut-o plângând pe mama sa pentru o bucată de pâine. Fără lux. Fără costume scumpe. Pentru că am învățat că respectul nu se cumpără… se construiește.
Trecutul nu îți dictează destinul. Dar poate fi scânteia care te aprinde.
Nu-ți fie teamă de începuturile tale umile. Fii mai degrabă teamă… de a renunța înainte de a începe.