Da, din păcate, e adevărat: **Italia este exclusă din Mondialul 2026**.
Pentru noile generații de tineri italieni (să zicem născuți din 2005-2010 încoace) este o realitate amară: mulți dintre ei **nu au văzut niciodată Italia jucând un Mondial** în direct, cu acea încărcătură emoțională unică. Ultimul la care am participat a fost Brazilia 2014, când mulți dintre băieții de azi aveau 4-9 ani: amintiri estompate, dacă există. Nici nopți magice, nici imnuri strigate din toată inima, nici meciuri care îți dau fiori până la răsărit.
### Anii '80 și '90: emoții tari care acum par îndepărtate
Cine a trăit acei ani își amintește bine ce însemna:
- **1982** (Spania): Mundialul „bătrânilor” Bearzot, cu Paolo Rossi care renaște din cenușă, semifinala cu Polonia, finala împotriva Germaniei de Vest și acel 3-1 epic. Italia campioană mondială într-o țară care ieșea din terorism și întuneric.
- **1990** (Italia): Mondialul acasă, cu Totò Schillaci devenind erou național, nopțile de Italia-Germania în semifinală (acea înfrângere la penalty-uri care încă arde), locul trei contra Angliei. Stadioane pline, o țară unită prin fotbal ca niciodată.
- **1994** (SUA): finala pierdută la penalty-uri împotriva Braziliei după o alergare incredibilă, cu Baggio care greșește penalty-ul decisiv dar devine legendă oricum.
Astea erau **emoții colective** adevărate: familii în fața televizorului, steaguri la feronerie, radio-uri aprinse peste tot, discuții infinite la bar. Fotbalul unea generații, crea amintiri de neșters. Astăzi, în schimb, pentru mulți sub 20-25 de ani, Mondialul e doar ceva ce se vede pe social media sau în rezumate pe YouTube: Italia nu e acolo, iar golul se simte.
### O problemă mai profundă
Nu este doar ghinion sau un selecționer de rând (de data asta Gattuso, înainte Ventura, Mancini/Spalletti etc.).
Pentru noile generații de tineri italieni (să zicem născuți din 2005-2010 încoace) este o realitate amară: mulți dintre ei **nu au văzut niciodată Italia jucând un Mondial** în direct, cu acea încărcătură emoțională unică. Ultimul la care am participat a fost Brazilia 2014, când mulți dintre băieții de azi aveau 4-9 ani: amintiri estompate, dacă există. Nici nopți magice, nici imnuri strigate din toată inima, nici meciuri care îți dau fiori până la răsărit.
### Anii '80 și '90: emoții tari care acum par îndepărtate
Cine a trăit acei ani își amintește bine ce însemna:
- **1982** (Spania): Mundialul „bătrânilor” Bearzot, cu Paolo Rossi care renaște din cenușă, semifinala cu Polonia, finala împotriva Germaniei de Vest și acel 3-1 epic. Italia campioană mondială într-o țară care ieșea din terorism și întuneric.
- **1990** (Italia): Mondialul acasă, cu Totò Schillaci devenind erou național, nopțile de Italia-Germania în semifinală (acea înfrângere la penalty-uri care încă arde), locul trei contra Angliei. Stadioane pline, o țară unită prin fotbal ca niciodată.
- **1994** (SUA): finala pierdută la penalty-uri împotriva Braziliei după o alergare incredibilă, cu Baggio care greșește penalty-ul decisiv dar devine legendă oricum.
Astea erau **emoții colective** adevărate: familii în fața televizorului, steaguri la feronerie, radio-uri aprinse peste tot, discuții infinite la bar. Fotbalul unea generații, crea amintiri de neșters. Astăzi, în schimb, pentru mulți sub 20-25 de ani, Mondialul e doar ceva ce se vede pe social media sau în rezumate pe YouTube: Italia nu e acolo, iar golul se simte.
### O problemă mai profundă
Nu este doar ghinion sau un selecționer de rând (de data asta Gattuso, înainte Ventura, Mancini/Spalletti etc.).