Există ceva ce se întâmplă în tăcere în multe spații de credință. Nu se întâmplă în toate locurile, dar acolo unde se întâmplă lasă o marcă profundă.
Ministere care s-au născut cu un apel spiritual, cu lacrimi de rugăciune și cu pasiune pentru evanghelie, cu timpul încep să se transforme în structuri familiale închise.
Ceea ce a început ca serviciu, încet se transformă în administrarea puterii.
Ceea ce s-a născut ca apel spiritual, se termină funcționând ca moștenire instituțională.
Și atunci apare o realitate greu de ignorat:
Ministerul prosperă, familia care îl conduce prosperă, însă congregația continuă să se lupte cu sărăcia spirituală, dependența și lipsa de resurse.
Nu se ridică o comunitate matură. Se ridică o structură care se învârte în jurul unui nume de familie.
CAND UCEBNICUL ÎȘI PIERDE SCOPUL
Adevăratul ucenicie, în inima evangheliei, are un scop clar: a forma bărbați și femei liberi în Cristos.
Dar când ministerul începe să se închidă asupra lui însuși, ucenicia se poate deforma.
În loc să formeze ucenici care merg cu Dumnezeu, se formează persoane care învață să slujească sistemului.
Unii sunt pregătiți pentru a executa sarcini. Alții sunt instruiți să obey fără a contesta.
Se ridică coordonatori, operatori, timonieri… însă foarte rar se ridică persoane spiritual mature care pot gândi, discerne și merge cu libertate în Dumnezeu.
Momentul în care Isus a confruntat sistemul
Isus a văzut de asemenea ceva similar în vremea sa.
Templul, care trebuia să fie un loc de întâlnire cu Dumnezeu, a fost înconjurat de un sistem religios care a învățat să administreze credința ca pe o structură de putere.
De aceea Isus a declarat:
“Casa mea va fi numită casă de rugăciune, dar voi o transformați în peșteră de tâlhari.” Matei 21:13 (NVI)
Nu era doar o critică economică. Era o denunțare spirituală.
În limbajul pe care Isus îl vorbea — aramaica păstrată în tradiția Peshitta —